Ma voi intoarce….

Pe 22 iunie 2011 s-au implinit 20 de ani de la lansarea initiativei de reorganizare a PCR de catre fratele meu, Virgil Zbaganu.
Voi incerca sa explic cum a ajuns Virgil la aceasta aventura. Pe atunci el era secretarul sindicatului tipografilor, fiindca era cercetator la Institutul de Cercetari Tipografice, nu stiu daca acesta mai exista. In decembrie 1989 lucra la proiectarea unei imprimante cu ace care sa fie de productie romaneasca. In nebunia zilelor care au urmat, viata lui a suferit o ruptura – ca, de altfel, viata multor dintre noi. Era obsedat de ideea ca prabusirea fostului regim va lasa un gol ideologic care va fi umplut de deliruri: delir mistic, delir anticomunist si delir nationalist. Si ca muncitorimea va fi sacrificata pe altarul pietei – ceea ce, de fapt, s-a si intamplat. Credea ca salariatii se pot apara de acest lucru (si in primul rand de spectrul oribil al privatizarii) prin sindicate. De aceea s-a aruncat in lupta sindicala cu toata ardoarea. Ca apoi sa constate cu stupoare ca sindicatele, in loc sa faca asta, devenisera mijloace de imbogatire pentru liderii lor, care facea diverse matrapazlacuri pentru a scoate bani. Chiar liderul sindicatului tipografilor )daca nu ma insel un oarecare Mocanu) facea la fel. Nu le pasa de interesele membrilor lor, ba chiar participau si ele la privatizare va curge lapte si miere. Sindicatele devenisera un roi de grupuscule anarhice cu interese contracdictorii. Cine sa apere clasa muncitoare de calvarul ce va sa vina?
Pe 15 noiembrie 1990 a aparut partidul Socialism al Muncii, condus de Verdet si secondat de Traian Dudas. Primul partid declarat de stanga, primul partid care, teoretic, trebuia sa fie al clasei muncitoare. Virgil a crezut la inceput ca acesta este adevaratul partid care trebuie. Atmosfera de atunci era ostila PSM-ului. Nu numai mass media (explicabil daca ne gandim cine erau ziaristii si cum voiau ei sa lepede de Satana comunista), dar si toate celelalte partide. PSM era un paria in lumea politica. Atunci au fost zilele glorioase ale PSM…
Virgil era romantic. Acum simpatiza cu PSM (trebuie sa tinem cu cei prigoniti, nu?) si avea contacte cu Verdet. A incercat sa ofere PSM-ului oportunitati de a intra in legatura cu miscarea sindicala. Pe atunci toate sindicatele evitau PSM-ul, liderii erau terorizati sa nu fie etichetati drept comunisti . Si tocmai atunci, Virgil a decis sa invite reprezentanti ai acestui partid, impreuna cu alti reprezentanti de la alte partide la prima comemorare de dupa 1989 a masacrului de la 13 decembrie 1918 (pentru cine nu stie, atunci guvernul Averescu a ucis peste 100 de manifestanti). Imi amintesc ca au depus o coroana de flori la placa (acum distrusa) din strada cu acelasi nume – azi ii zice Ion Campineanu – si ca sindicalistii au fost destul de ostili la auzul numelui de PSM. Unii credeau ca trebuie sa strige “Jos Comunismul” si chiar asa au facut, pana cand Virgil le-a spus ceva si s-au potolit. Ceremonia a fost data la televiziune (pe vremea accea era Televiziunea Romana Libera!) si Virgil a avut probleme cu ceilalti lideri de sindicat: cum a indraznit sa cheme la comemorare pe comunistii astia? Ce o sa zica lumea de tipografi? Ca s-au dat cu comunistii? Deosebit de virulent era un oarecare Sevaciuc, fost dizident (?) si sef la un sindicat din Brasov.
Dezamagirea a venit in aprilie 1991, cand Verdet a declarat ca el nu a fost niciodata comunist si ca PSM este un “partid socialist modern” fara nici o legatura cu fostul PCR. Multi comunisti au parasit atunci PSM-ul. Si atunci cine mai putea apara clasa muncitoare? Prin luna mai 1991 Virgil mi-a spus ca sa gasit mai mai multi tovarasi care au preferat sa ramana anonimi si care au decis sa formeze un Comitet National de Reorganizare a P.C.R. El a considerat ca este de datoria lui sa intre in acest comitet, pentru a salva onoarea poporului roman. Cum vor putea iesii romanii cu onoarea nepatata in istorie daca un partid de 3,8 milioane despare asa, peste noapte? Nu vor fi considerati o natiune lasa si nedemna de incredre?
In plus, nici un alt partid nu a indraznit sa declare ca este un partid al muncitorimii. Ce s-a intamplat oare cu clasa muncitoare? Vor muncitorii sa redevina proletari, sa se lase aruncati in strada fara sa riposteze? Nu ar trebuie sa fie macar un partid care sa le apere interesele?
“Bine Gili, dar de ce tocmai tu?” l-am intrebat. “Si ce o sa se intample cu serviciul tau de la sindicat?”. Mi-a raspuns ca s-a saturat de ticalosiile sefilor de sindicat si ca se intoarce la meseria lui de cercetator. Pe vremea aceea parca liderii sindicali nu aveau voie sa faca politica. Ciorbea era pe atunci atacat ca fiind “ugeseristul” – adica comunistul, sindicatul aservit puterii iar Miron Mitrea era eroul pozitiv, seful sindicatului soferilor, sindicat anticomunist.
Pe vremea aceea eram membru in Partidul Socialist Democratic, eram in biroul organizatiei din Bucuresti. I-am sugerat lui Virgil ceva mai fezabil si mai putin primejdios: sa intre la noi in PSDR cu tovarasii sai si sa formam o masa critica, in asa fel incat sa deplasam partidul mai la stanga (era condus atunci de un tip, Cornel Nica, care a vandut apoi partidul FDSN-ului si a disparut din politica). S-a consultat cu tovarasii lui anonimisi mi-a spus ca refuza. Chiar si acum, dupa 20 de ani cred ca era o idee buna. Oricum Nu stiu daca am fi reusit: inainte de a abandona partidul, Cornel Nica a dizolvat organizatia din Bucuresti pentru deviere de stanga. Nu voia sa lase partidul pe mana unor bolsevici – mi-a spus el cu mandrie…
Dintre tovarasii lui am cunoscut doar doi: un fost PSM-ist, Nicolae Balasoiu si un fost FSN-ist, un profesor de fizica, Florin Colotan.
Pe 22 iunie 1991 – la 50 de ani d ela inceperea razboiului – comitetul celor 80 de anonimi s-a intrunit si a decis sa faca publica intentia de reorganizare a PCR. Cei trei desemnati sa iasa in fata au fost Virgil, Balasoiu si Colotan. Au batut la masina o proclamatie, au multiplicat-o in 25 de exemplare care sa fie trimise in mass media si ambasadele tarilor socialiste. Pe vremea aceea mai exista URSS. Eu eram doar un simpatizant – nu imi placea nici mie numele de comunist. Ma consideram un socialist luminat. In calitate de simpatizant m-am oferit sa duc si eu trei plicuri din cale 25 la trei adrese unde – credeam eu – voi fi intampinat cu simpatie: la ambasada Chinei, la “Romania Mare” si la “Europa”. Fusesem o luna in China si vorbeam putin chinezeste – atata cat sa pot face o conversatie usoara. Actiunea de popularizare a Comitetului a fost facuta, cred, pe 15 iulie. Chinezii au fost amabili, dar nu au facut niciun comentariu. La sediul Romaniei Mari era Radu Theodoru, care nu a comentat in niciun fel. Surpriza cea mai neplacuta am avut-o la “Europa”, unde directorul, Ilie Neacsu – care credeam ca ma simpatizeaza, fiindca publicasem niste articole acolo – m-a privit cu ostilitate si mi-a spus ca el nu o sa publice asa ceva fiindca eram niste diversionisti care spargeam unitate PSM.
Efectul mass media a fost modest. Ziarul “Libertatea” a publicat o stire ostila despre niste nebuni care vor sa reorganizeze P.C.R.-ul, “Tineretul Liber” a fost si mai scarbos. Romania Mare nu a spus nimic, nici “Europa”, iar televiziunea nici atat. Imi amintesc cu amaraciune optimismul lui Virgil: cica Emanoil Valeriu ar fi simpatizant. Emanoil Valeriu era al doilea om in televiziune, dupa Razvan Teodorescu. Ca asa i-a zis lui Balasoiu, ca “Valeriu e de al nostru”. Daca Valeriu o fi simpatizant , si-a ascuns foarte bine simpatia – la TV nu s-a aflat nimic de initiativa lui Virgil. A fost primul meu semnal de alarmain legatura cu Balasoiu. Era un mitoman care nu a stiut in ce se baga.
In mod ironic, sursa cea mai obiectiva a fost “Cotidianul” lui Ion Ratiu. Un ziar anticomunist, varf de atac al dreptei reactionare, impreuna cu “Romania Libera”. Acolo era redactor un fost coleg de al lui Virgil, poetul Florin Iaru, chiar si mai anticomunist ca Ratiu. Nici “Cotidianul” cu a publicat tot comunicatul comitetului de reorganizare, ci doar un fragment, insotit de un comentariu oarecum indurerat al lui Iaru, de genul ca il stie pe Virgil si spera in onestitatea lui intelectuala, ca isi da seama de calea gresita pa care a apucat-o. E de apreciat ca in atmosfera incarcata a acelor ani Florin Iaru a stiut sa isi puna in paranteze ideologia lui politica si sa se comporte ca un om de onoare. O rara avis – as zice.
Din nefericire nu mai gasesc originalul. Iata comunicatul aparut in “Cotidianul” din joi 18 iulie 1991:
Comunicam intregii opinii publice ca pe data de 22 iunie 1991 s-a construit, in deplina legitimitate si intru totul legal, Comitetul de reorganizare a PCR. Reamintim ca PCR a fost si exista legal. Evenimentele din Decembrie 1989 au dus la dezorganizarea vremelnica a partidului. A urmat o perioana confuza care ia sfarsit acum. Comitetul de reorganizare cuprinde 70 de membri PCR apartinand tuturor categoriilor socio-profesionale, de toate varstele si de diferite nationalitati. Comitetul de reorganizare isi asuma responsabilitatea reorganizarii si coordonarii provizorii a partidului pana la Conferinta Nationala care va avea loc in septembrie 1991. Activitatea PCR se va desfasura in deplina concordanta cu principiile statului de drept, partidul constituind unul din garantii consolidarii procesului democratic. PCR va fi un partid autentic de stanga, slujind idealul umanist european al Dreptatii Sociale, ideal realizabil numai intr-o democratie reala (politica, economica, informationala, culturala), democratie in adevarat sens al cuvantului, de putere a poporului.
Comitetul de reorganizare va actiona pentru atingerea obiectivelor prin colegiul sau format din presedinte si sase secretari. Pentru evitarea reactivarii in cadrul PCR a elementelor destructive, responsabile pentru dezastrul partidului, pentru deorganizarea economiei nationale, care au promovat principii si metode totalitare, contribuind la instaurarea dictaturii impotriva proletariatului, se constituie comisia centrala statutara formata din presedinte si sase membri.
Relatii pentru organizarea teritoriala a PCR se pot obtine la telefoanele 30 40 45 si 82 81 42.
Colegiul Comitetului de reorganizare
Presedinte colegiu ing. Zbaganu Virgiliu
Secretar organizatoric prof. Cotolan Florin
Comisia centrala Statutara, presedinte comisie tehnician Nicolae Ion
Virgil si-a mai dat si adresa, nu numai telefonul, Cotolan si-a dat doar telefonul, iar curajosul Balasoiu a ales sa se semneze cu un pseudonim.
Efectul imediat a fost devastator. Ocampanie de telefoane de amenintare in care Virgil era amenintat cu moartea si injurat. Cotolan a rezistat o zi si apoi si-a dat demisia: amenintat cu divortul de catre sotie a dat un comunicat in care spunea ca e o greseala, ca el nu are nicio legatura cu comitetul respectiv. Asa ca Virgil a fost silit sa suporte toate zoaiele anticomunistilor – o specie de oameni pe care am ajuns sa o urasc. Mi-a spus ca media unei zile era de 50 de telefoane, din care cam jumatate erau de bine – oameni care vroiau sa intre in comitet – si jumatate erau de rau – amenintari si injuraturi.
Mai rau, colegii de la sindicat l-au destituit. Virgil pata nobilul nume al sindicatului tipografilor. La asta se astepta. Nu se astepta la a doua lovitura: cand s-a intors la institutie, seful sau, un anume Irod (ce nume predestinat) i-a spus ca pozitia pe care era el angajat se desfiintase, asa ca Virgil a fost aruncat in somaj. Era complet ilegal, caci in statului sindicatului scria clar ca orice membru din conducerea sindicatului se putea intorce la postul sau imediat ce nu mai are functia respectiva. Cred insa ca Virgil a fost dat afara si din sindicat. Din 1 august 1991, Gili a fost somer.
Pe langa comunicat, in materialele destinate presei am mai descoperit urmatorul text, surprinzator de actual:
Un altfel de partid
Reintram in viata politica a tarii dupa o absenta nepermis de lunga. Suntem la inceputul unui nou drum. Este esential sa intelegem ce s-a intamplat cu noi – ca partid si ca tara – si ca redefinim obiectivele.
Este steril ca analizand cauzele dezastrului sa zabovim prea mult asupra influientellor din afara partidului. Este steril si ne-ar impiedica sa vedem ce avem de facut in continuare. Faptul ca un partid de patru milioane de mambri a disparut din viata politica a tarii in 24 de ore nu poate fi pus numai pe seama interventiei straine, ci dovedeste ca partidul era grav bolnav.
Noi consideram sa experienta – sa fin lucizi: esuata – a socialismului administrativ dovedeste ca socialismul nu se poate realiza in conditiile unui sistem totalitar. Ca Partidul Comunist lipsit de confruntarea permanenta cu celelalte componente ale stangii s-a screlozat treptat, pierzadu-si functiile vitale. Acum, la aproape doi ani de la prabusire, suntem obligati sa vedem ca sistemul totalitar ne-a facut mai mult rau noua decat adversarilor nostri.
Reorganizam Partidul Comunist. Ne reintoarcem la izvoare. Obiectivul nostru este sa realizam o societate in care poporul sa fie propriul lui stapan, adica o societate democratica. Pornim la drum in conditii mai grele decat colegii nostri din celelalte tari din Est, nu avem sediu, suntem complet lipsiti de mijloace materiale. Dar, spre deosebire de ei, avem si o sansa in plus: oportunistii, fripturistii – pe scurt, tot gunoiul – au plecat sa isi incerce norocul in alte partide, sa ingroase randurile anticomunistilor. Noi le dorim spor la treaba. Daca pe unde sunt acum vor face la fel de mult rau pe cat ne-au facut noua, atunci stam destul de bine.
Partidul Comunist Roman va trebui sa abandoneze structura monolitica. Noi consideram ca principala cauza a prabusirii este a ceea ca democratia interna nu a functionat. Partidul s-a dovedit incapabil sa reactioneze la cele mai grosolane incalcari ale statutilui, ale principiilor comuniste. In spatele monolitismului a stat nu atat atitudinea ferma impotriva adversarilor, cat dictatura impotriva partidului si, prin aceasta, impotriva intregii societati. Consideram ca la prima conferinta nationala statutul nostru va trebui modificat in sensul unei profunde democratizari. Noi dorim democratizarea intregii societati pentru ca reprezentam interesele celor multi. Vom incepe prin a face curat in propria ograda. Este necesar ca partidul celor multi sa realizeze intai in propriile randuri o adevarata democratie.
Noul statut va trenui sa recunosca dreptul la tendinta si fractiune in cadrul partidului. Sa nu ne temem ca in cadrul partidului vor fi mai multe pareri, mai multe voci. Mana are cinci degete. In caz de pericol se face pumn. Da r cu pumnul nu poti canta la pian si nu poti mangaia un copil. Noi, ca partid monolit, nu am fost mai puternici, ci am fost infirmi. Am fost incapabili sa ne opunem denaturarilor provenind din interior, dupa cum am fost incapabili sa ne opunem atacurilor din exterior. Sa nu ne fie teama sa in jurul problemelor care nu ating principiile fundamentale vor exista mai multe pareri, se vor manifesta mai multe tendinte. Prin acesta vom dovedi ca suntem un organism viu, nu o forma fara continut.
Noul statut va trebui sa extinda formele democratiei directe, participative, in detrimentul celor reprezentative. Poate oare un delegat al unei organizatii sa delege la randul sau fara ca prin aceasta actual democratic sa se goleasca de continut? Noi credem ca nu. Credem ca aceia care ocupa functiile importante, cum ar fi aceia de presedinte al Partidului Comunist, trebuie alesi de catre intregul partid, prin vot direct, in urma unei campanii electorale interne. Astfel, partidul isi va putea mentine controlul asupra conducatorilor sai, evitand jocuri de culise si manipulari.
Noul statut va trebui sa garanteze autonomia larga a ornanizatiilor teritoariale, revenirea la coordonarea de la centru a tuturor actiunilor, nu este nici posibila si nici de dorit.
Partidul celor multi va deveni astfel ceeea ce ar fi trebuie sa fie mereu: nu un partid de lider, ci un partid de ideologie. Nu un numar de indivizi uniti in jurul unui lider si promovand interese de grup, ci o multime de oameni liberi, avand in comun aceeasi credinta: ca societatea romaneasca poate si trebuie sa devina un pamant al oamenilor.
COMITETUL DE REORGANIZARE AL PCR
Pe langa necazurile personale, Comitetul a mai suferit doua lovituri.
In iulie 1991, parlamentul a dat Legea Sigurantei Nationale, care interzicea orice miscare extremista sau totalitara de sorginte comunista, fascista sau de alta natura. (Ca fapt divers, singurul om demn care nu a votat-o a fost Silviu Somacu, pentru care am respect deosebit).
Virgil devenea o amenintare la adresa Sigurantei Nationale. El era totusi increzator ca legea nu i se aplica, deoarece el putea demonstra oricand ca PCR nu este un partid nici extremist si nici totalitar. Mai mult, Barladeanu, a murit in 1997, deci a vazut cum pe baza legii lui au fost interzice 4 incercari de legalizare a unui partid comunist… As vrea sa stiu ce sentimente a incercat cand a vazut ce efecte are legea lui, promulgata apoi de marele anticomunist Ion Iliescu.
In august a fost asa numitul “Puci de la Moscova”, in urma caruia partidul comunist al URSS a fost interzis o vreme de tradatorul Ieltin. Cei 80 de curajosi din spatele lui Virgil s-au cam evaporat.
In septembrie a fost mineriada a patra. In Parlament de vorbea de interzicerea PSM-ului, ceruta de Sergiu Nicolaescu si de Gelu Voican Voiculescu. De vina pentru mineriada nu ar fi fost aroganta ciocoiasca a lui Petre Roman, ci comunistii – iar in absenta lor, PSM-istii. Isteria anticomunista ajunsese la apogeu.
In fine, ultima lovitura a fost constientizarea faptului ca PCR nu putea participa la alegeri pana nu se inscria la tribunal. Balasoiu avea ideea fixa ca asta nu mai trebuie, fiindca PCR fusese inregistrat in octombrie 1945.
Asa ca Virgil s-a decis sa intre in partid cu numele Partidului Comunist la tribunal. Atitudinea lui antinomenclaturista i-a ingreunat actiunea. Balasoiu a dat bir cu fugitii, la fel ca si un alt secund al lui, un analfabet pe nume Pantazi.
Ar fi avut oare Virgil vreo sansa? Eu cred ca da, daca reusea sa inscrie partidul in 1992. Dar a survenit apoi moartea sa tragica de la Dofteana. Iar in 1994, cel care a facut a doua incercare de a inscrie un PCR la tribunal – ma refer la Victor Hancu – a facut greseala sa se prezinte la Curtea Suprema fara avocat si partidul a fost interzis in uralele unei haite de anticomunisti escortati de vreo duzina de avocati, mandri nevoie mare de isprava pe care au facut-o: blocarea pentru aproape douazeci de ani a evolutiei spre democratie a Romaniei.

Autor: Petre Ignatencu – Președintele Partidului Comunist Român